Parinti, copii si cresterea lor
Mai exista si un alt medicament: postul. Copilul trebuie sa învete sa posteasca, cel putin de doua ori pe saptamâna, miercurea si vinerea. Sa mearga apoi la biserica iar seara, când se termina spectacolele, tatal sa-l ia de mâna si sa-i arate lumea care iese de la teatru. Sa râda de batrânii care s-au dovedit mai fara minte decât tinerii, chiar decât cei foarte tinerei, pentru ca n-au alungat flacara dorintei trezita în ei. Apoi sa-l întrebe pe copil: “Ce crezi ca au câstigat toti acesti oameni? Nimic altceva decât rusine. S-au facut de râs si de ocara în ochii lumii care-i va judeca aspru”. Facând aceasta, tatal îi va spori mult sila copilului fata de spectacolele si de muzicile desuchiate.
Educaţia copiilor este obligaţia primordială a părinţilor. Părinţii care au eşuat în educarea copiilor lor sunt socotiţi, de obicei, rataţi în toate. Dacă ei şi-au pus viaţa în slujba extinderii afacerilor şi a înmulţirii banilor şi averilor, făcându-se magnaţi şi bogătaşi, dar n-au mişcat nici un deget pentru educarea elementară a copiilor lor, atunci înseamnă că nu numai că nu le-au oferit nimic acestora, dar s-au mai şi luptat şi ostenit să-i facă leneşi, neisprăviţi şi infractori! şi ştiţi de ce? Pentru că banul, când intră pe mâna unor oameni decăzuţi, face rău atat celor ce îl au, cât şi celor care sunt lipsiţi de el. Fiindcă primii - cei care-l au - profită de ultimii - cei care nu-l au - după bunul lor plac.
ADEVARATA POCAINTA
Adevarata pocainta consta nu numai în a-ti marturisi sincer pacatele tale parintelui duhovnic, ci si în a nu te mai întoarce la ele. Si nu numai sa nu te întorci la pacate, dar sa si plângi cu inima zdrobita pentru acelea pe care le-ai facut înainte; si nu numai sa plângi pentru ele, dar sa le si îndrepti prin nevointele pocaintei, nevointe care nu numai ca ar fi pe masura pacatelor facute de noi, dar le-ar si întrece pe acestea. Desarta este pocainta celui care vrea ca printr-o înfrânare de scurta vreme de la mâncare si printr-un post de o zi sa acopere îmbuibarea si betia lui repetata! Nefolositoare este si pocainta aceluia care crede ca printr-o omorâre de scurta durata a trupului îsi poate curata pacatele grele, de moarte, savârsite timp de multi ani! Nedreapta este si pocainta celui care nadajduieste ca prin câteva suspine si câteva batai în piept sa îndrepte multele lui nedreptati! Îndoielnica este iertarea pacatelor celui care gândeste ca prin lacrimi putine, fara ostenelile si nevointele specifice adevaratei pocainte, îsi poate spala multele lui faradelegi si necuratii, si astfel sa se izbaveasca de chinurile vesnice!
Multe lacrimi au varsat ninivitenii si mare le-a fost pocainta: si toti, de la cel mai mic pâna la cel mai mare, s-au îmbracat în sac, au hotarât sa tina post nu numai oamenii, ci si vitele, si s-au îndreptat catre Dumnezeu în rugaciune de pocainta. Cu toate acestea, nu erau pe deplin convinsi ca vor fi izbaviti de pieirea care îi ameninta, caci spuneau: "Poate ca Dumnezeu Se va întoarce si Se va milostivi si va tine în loc iutimea mâniei Lui ca sa nu pierim!" (Iona 3, 9). Si daca ei, dupa o asemenea pocainta, tot nu erau convinsi ca Dumnezeu îi va milui si le va ierta pacatele, atunci cum poate fi convins acela care crede ca printr-o pocainta scurta si câteva lacrimi se va curati de pacatele lui multe si grele? S-ar putea spune: "Ninivitenii erau pagâni, ei nu stiau ce spune Scriptura: «Inima înfrânta si smerita Dumnezeu nu o va urgisi» (Ps. 50, 18); «Aproape este Domnul de cei umiliti la inima si pe cei smeriti cu duhul îi va mântui» (Ps. 33, 17); «Zis-am: Marturisi-voi faradelegea mea Domnului; si Tu ai iertat nelegiuirea pacatului meu» (Ps. 31, 6). Iar noi, credinciosii, nadajduim ca si putinele lacrimi, îmbinate cu marturisirea pacatelor, pot primi de la Domnul iertarea lor". La aceasta îti voi raspunde: desigur, pot, însa numai la aceia care se afla la sfârsitul vietii lor si carora nu le-a mai ramas timp pentru plângerea pacatelor si pentru nevointe. Pe acestia Domnul îi va milui chiar si numai pentru zdrobirea inimii. Ca exemplu îl avem pe tâlharul de pe cruce. Dar de la omul sanatos, care are timp pentru pocainta, Dumnezeu cere multe lacrimi, multe osteneli si nevointe, pâna când aceste nevointe ale pocaintei vor fi pe masura sau, mai bine zis, vor întrece pacatele savârsite înainte. Iata ce trebuie sa mai spunem despre lacrimi: exista oameni care uneori au inima înduiosata si plâng pentru pacatele lor, dar tot nu înceteaza sa pacatuiasca; ce folos au aceste lacrimi daca oamenii nu îsi îndreapta viata lor? Unii chiar îsi marturisesc pacatele lor cu lacrimi, dar apoi se întorc iarasi la aceleasi pacate; ce folos au ei de la lacrimile varsate când, dupa aceea, se afunda iarasi cu atâta placere în pacatul dinainte? Asadar nu sunt de ajuns numai înduiosarea si zdrobirea inimii pentru putina vreme, fara pocainta adevarata, caci pocainta cea adevarata consta nu numai în faptul de a regreta si a plânge pentru pacate, ci si în faptul de a nu te mai întoarce la ele, iar pentru acele pacate care sunt deja savârsite, trebuie sa savârsesti nevointele pocaintei.
Apostolul Pavel spune ca Esau "desi cu lacrimi a cautat, n-a mai avut cum sa schimbe hotarârea" (Evr. 12, 17). De ce nu au fost primite de catre Dumnezeu lacrimile acestui pacatos, de ce nu au curatit ele pacatele lui? Sfântul Ioan Gura de Aur raspunde la aceasta întrebare astfel: "El n-a mai avut cum sa schimbe hotarârea, pentru ca nu s-a aratat el însusi vrednic de pocainta".
Un altul poate spune: "Apostolul Petru a plâns putin si a primit iertarea pacatului sau; asa si mie mi se vor ierta pacatele, fara sa am osteneli îndelungate de pocainta, daca voi plânge macar un ceas înaintea Domnului". Acestuia îi va raspunde în locul meu însusi ucenicul Apostolului Petru, Sfântul Clement. El spune ca Sfântul Petru în fiecare noapte, auzind cântarea cocosului, îsi amintea imediat lepadarea lui de Hristos, se ridica din patul sau si cadea la pamânt, plângând cu amar si varsând multe lacrimi, si asa a facut în tot timpul vietii lui. Iar istoricul bisericesc Nichifor adauga faptul ca ochii Sfântului Apostol, din pricina plânsului zilnic, erau întotdeauna rosii si parca însângerati. Iata care a fost pocainta lui Petru! Dar tu, care nadajduiesti sa-ti plângi toate pacatele tale într-un ceas, poti sa plângi cu atâta amar, cum a plâns Petru? Poti sa te tânguiesti în fiecare noapte asa cum s-a tânguit el? Esti în stare sa savârsesti acele osteneli si nevointe pe care le-a savârsit Sfântul Petru, de dragul Domnului sau, pentru lepadarea sa, chiar pâna la rastignirea cu capul în jos pe cruce?
Asadar nu te încrede în putina zdrobire a inimii tale si nu-ti pune nadejdea în firava ta osteneala si în scurta ta nevointa: fa înaintea Domnului pocainta pe masura pacatelor tale mari si chiar mai mare decât ele, cu multe lacrimi, si abia atunci o, pacatosule, sa astepti mila de la El! Apostolul spune: "Caci precum ati facut madularele voastre roabe necuratiei si faradelegii, spre faradelege, tot asa faceti acum madularele voastre roabele dreptatii, spre sfintire" (Rom. 6, 19). Iar Sfântul Grigorie Dialogul spune: "Pocainta se cunoaste dupa roade, nu dupa radacina sau frunze: Domnul l-a blestemat pe smochinul care avea numai frunze, însa era neroditor; tot asa nu primeste nici simpla marturisire a pacatelor fara rod - omorârea trupului (ca o nevointa a pocaintei)". Luati aminte la aceste cuvinte; radacina pocaintei este buna intentie de a marturisi pacatele, frunzele sunt însasi marturisirea pacatelor catre Dumnezeu înaintea parintelui duhovnic si fagaduinta de îndreptare, iar roadele pocaintei sunt viata virtuoasa si ostenelile caintei. Dupa aceste roade se si cunoaste adevarata pocainta. Întareste buna ta intentie sa fie ca o radacina; înmulteste cuvintele marturisirii pacatelor tale spre a fi ca frunzele în copac; însa daca, dupa aceea, nu vei aduce roade vrednice de pocainta, daca nu îti vei îndrepta viata ta si nu vei înlocui pacatele tale cu virtutile opuse lor, atunci vei fi un pom nevrednic de binecuvântarea lui Dumnezeu, si mai mult decât aceasta: teme-te de blestemul lui Dumnezeu!
In Sfânta Scriptura citim despre doi pacatosi care s-au cait deopotriva pentru pacatele lor si le-au marturisit înaintea lui Dumnezeu. Acestia au fost Saul si David. Insa nu au primit amândoi iertare de la Dumnezeu. Saul a spus: "Am pacatuit calcând porunca Domnului" (1 Regi 15, 24). David a spus: "Am pacatuit înaintea Domnului meu". Insa David a primit iertare si s-a mântuit, iar Saul nu s-a învrednicit de iertare si a pierit în mânia Domnului. De ce s-a întâmplat asa? Oare Domnul a judecat nedrept pe cei doi pacatosi care I s-au spovedit, pe unul miluindu-l, iar pe celalalt respingîndu-l? Nu! "Credincios este Domnul întru cuvintele Sale si cuvios întru toate lucrurile Sale" (Ps. 144, 13). Vinovat este însusi pacatosul neiertat, adica Saul: în cuvinte el si-a marturisit pacatul lui, însa nu a facut pocainta adevarata si nu s-a îndreptat, desi avea timp destul pentru acestea. Iar David, dupa marturisirea pacatului sau, cât s-a nevoit în pocainta! In fiecare noapte uda patul cu lacrimile lui, se destepta la miezul noptii, mânca cenusa în loc de pâine si bautura lui o amesteca cu plânsul; se istovise din pricina postului, îsi omora trupul si se smerea înaintea Domnului, îmbracându-se în sac si având capul presarat cu cenusa. Si pentru aceste osteneli ale pocaintei nu numai ca a primit iertarea pacatului sau, dar a devenit si alesul cel iubit al lui Dumnezeu. Iar Saul, care si-a spovedit numai cu gura pacatul sau si nu s-a ostenit sa faca pocainta, a ramas pe veci neiertat...
Asadar nimeni sa nu nadajduiasca sa se curateasca de pacatele sale mari numai prin spovedanie si putina zdrobire a inimii, fara ostenelile si nevointele specifice adevaratei pocainte daca, având vreme sa-si îndrepte viata, se leneveste sa împlineasca acest lucru cu fapta. Mai bine sa îl urmam pe David care spune: "Ca faradelegea mea eu o voi vesti si ma voi îngriji pentru pacatul meu" (Ps. 37, 18). Vedeti, el nu se multumeste numai cu marturisirea faradelegii lui, ci se îngrijeste sa o si îndrepte: voi marturisi - spune el - pacatul meu si ma voi osteni sa-l îndrept. Caci ce folos este în a deschide rana si nu a pune pe ea plasturele care trebuie? Ce folos este în a-ti marturisi pacatele, iar apoi în a nu savârsi ostenelile pocaintei pentru ele si a nu-ti îndrepta viata? […]
